EMANUEL SOCACIU, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Una dintre prioritățile importante pentru majoritatea guvernelor României din ul­ti­mii 25 de ani a fost diminuarea amplorii mun­cii la negru. În anii ’90 și la începutul anilor 2000, cu o ironie tristă și nein­ten­ționată, miniștri ai Muncii și ai Finanțelor foloseau expresia „combaterea muncii la negru“. Însăși utilizarea unui astfel de ter­men arată un grad serios de neîn­țe­le­gere atât a cauzelor profunde ale feno­me­nului, cât și a modului în care ar putea fi redus. În ciuda unei lungi serii de re­gle­mentări și intervenții punitive ale sta­tu­lui, zone întregi ale activităților produc­tive și de servicii rămân în această arie. Exemplele sunt probabil la îndemâna ori­cui: activitățile ziliere din spațiul rural, me­ditațiile în învățământul preuni­ver­si­tar, serviciile prestate de zugravi sau in­sta­latori, mai ales în proiecte de mică an­ver­gură etc.

Conform teoriei clasice a lui Hernando de Soto, una dintre explicațiile relativei lipse de succes a țărilor din lumea a treia și a ce­lor postcomuniste în obținerea unor rit­muri de dezvoltare ridicate și constante este dată de faptul că o foarte mare parte din bunurile și forța de muncă disponibile sunt captive în sectorul extralegal. Su­pra­re­glementarea, sistemele de licențiere a unor activități, încărcarea excesivă a pro­ceselor de înregistrare a proprietăților și companiilor, costurile uriașe de confor­mi­tate, politicile de tipul salariului minim, toate acestea contribuie la sporirea mo­ti­va­ției agenților de a găsi alternative extra­legale.

În cazul muncii la negru, statul a com­bi­nat măsuri de tip punitiv (înăsprirea con­troalelor, amenzi sau chiar pedepse pe­na­le) cu intervenții menite să crească în mod semnificativ costurile acestui tip de muncă pentru angajator (de tipul regle­mentării plăților în numerar), în speranța că va reduce în acest fel cererea. Ca răs­puns la aceste intervenții, piața a dez­vol­tat mecanisme hibride, care combină un anumit grad de conformare legală cu o structură suportabilă a costurilor, spe­ci­fi­că sectorului extralegal. Cea mai întâlnită, probabil, este deghizarea relațiilor de mun­că în contracte comerciale. O parte a angajaților din diferite sectoare (industria de software este un caz tipic) nu au con­tracte de muncă. Ei fie sunt persoane fi­zi­ce autorizate (o opțiune tot mai puțin populară, din cauza modificărilor din re­gimul fiscal), fie microîntreprinderi (din ce în ce mai des). Sigur că, din punct de vedere juridic, aceste persoane pot fi an­gajați unici ai propriei firme. O problemă pentru ei ar putea fi aceea că nu bene­fi­ciază de protecția oferită angajaților prin legislația muncii (un contract comercial poate fi suspendat mult mai ușor decât unul de muncă). Angajatorul, în schimb, scapă de povara plății unor contribuții și beneficiază de mai multă flexibilitate în calibrarea forței de muncă la nivelul ac­ti­vi­tății și la numărul de proiecte, pentru că es­te mai facilă concedierea. Totuși, am­be­le părți par în mod tipic satisfăcute de acest aranjament, nu doar angajatorii.

Sunt greu de găsit date care să susțină în mod direct o ipoteză despre anvergura aces­tui fenomen. Putem încerca însă o eva­luare indirectă. Conform statisticilor oferite pe site-ul Ministerului Muncii, în iunie 2015, în România erau 4.756.000 de angajați cu normă întreagă, la care se ada­u­gă încă aproape un milion de angajați part-time sau temporari și de persoane ca­re realizează venituri din drepturi de au­tor, convenții civile etc. Aceste date pot fi corelate cu cele prezentate de vice­gu­ver­natorul BNR Florin Georgescu, în iulie, cu privire la numărul de firme înregistrate în România – 719.000. La o primă vedere, ar rezulta o medie de aproximativ 6,6 an­ga­jați la o companie. Dar, dacă din numărul total de salariați îi scădem pe cei din ad­mi­nistrație, sănătate, educație etc., iar apoi pe cei de la marii angajatori (primii 50 de angajatori dețin aproape 300.000 de sa­la­ri­ați!), media se apropie de 4 angajați/com­panie. Ea ar scădea și mai mult (spre 2), dacă am lua în calcul numărul de angajați de la firmele cu 50-300 de angajați, care sunt probabil responsabile de cea mai ma­re parte a locurilor de muncă. Deși e greu de estimat o cifră exactă, pare o ipoteză re­zonabilă, dată fiind media angajaților, ace­ea că o mare parte din aceste firme în­registrate sunt de fapt moduri de a mas­ca relații de muncă într-o manieră mai avan­tajoasă fiscal pentru ambele părți (an­ga­jat și angajator).

Ar trebui „combătute“ aceste maniere hi­bride? Cu siguranță, ideea nu este stră­i­nă policy-makerilor români. Spre exem­plu, recenta propunere de a crește cu pâ­nă la 2.500% impozitele pe apartamentele în care își au sedii companii. Ca de obicei, însă, o astfel de măsură ar avea mai multe efecte nefaste decât pozitive. Cel mai bun mod de a impulsiona piața de muncă, da­că aceasta este prioritatea, așa cum toată lumea pare a fi de acord, este cel de a lăsa oamenii să coopereze și să încheie con­trac­te, fără a-i împovăra inutil ori doborâtor.

AURA MATEI, Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională

În discursul cotidian despre educație, identificăm o serie de teme recurente: decalajul dintre com­pe­tențele formate în școală și cele căutate pe piață, elevi care nu își ating potențialul maxim și elevi nefericiți, copleșiți de teme și meditații, părinți certați de către profesori că nu se implică adecvat în educația copiilor. Soluțiile vehiculate în dez­ba­tere sunt de cele mai multe ori legate de creșterea resurselor financiare alocate sistemului formal de educație, pregătirea mai multă și mai intensă a ca­drelor didactice și ajustarea curriculei.

Dar nu cumva prin aceste soluții ne uităm de fapt în direcția greșită? Nu cumva prin chiar prin­ci­pii­le de construcție a sistemului aceste probleme sunt inerente? Sistemul formal de învățământ este bazat pe supoziția că un planificator central are o serie de superputeri: poate colecta informația com­pletă și în timp real despre cererea de competențe a tuturor actorilor economici activi pe piață, poa­te înțelege toate nevoile de educație ale fiecărui elev în parte și toate valorile pe care fiecare fa­mi­lie vrea să le transmită copiilor săi, poate formula o singură soluție care să răspundă acestei cereri de educație în timp real și eficient, poate im­ple­men­ta soluția în timp real, eficient și uniform în toate școlile din toată țara.

Nu cumva ceea ce așteptăm de la sistemul formal de educație este nerealist? Mai mult, această aș­tep­tare este chiar împotriva unei valori fundamentale a societății occidentale: libertatea individuală. Pe de o parte, restrângem libertatea de a alege a beneficiarului de educație și a familiei sale la o sin­gură formulă de producție și furnizare de edu­cație. Iar apoi, ne întoarcem către școli și pro­fe­sori și le spunem că serviciile lor, cu oricât de bu­nă-credință și dedicare ar fi furnizate, nu sunt adec­vate nevoilor noastre.

Școala analizei și dezvoltării instituționale de la Bloomington ne atrage atenția că o singură mă­ri­me nu se poate potrivi tuturor. A căuta un pana­ceu pentru educație, un domeniu în atât de mare măsură supus incertitudinii și schimbării, este un demers fără finalitate și generator de continue frus­trări. Mai mult, este un demers dăunător care ne poate priva de descoperirea și experimentarea de diverse aranjamente instituționale de furnizare și producție a educației. Vincent și Elinor Ostrom ne vorbesc despre policentricitate și despre efec­tele pozitive ale competiției între circumscripții, între furnizorii și producătorii de servicii, fie aceș­tia publici sau privați. A judeca furnizarea de bu­nuri publice doar în termeni dihotomici – fie stat, fie piață – ne privează de o întreagă diversitate de soluții intermediare.

Astfel, atunci când dezbatem problemele educației în termeni de insuficientă finanțare sau pregătire a cadrelor didactice, de fapt nu ne uităm la ni­ve­lul potrivit de organizare. Trebuie să facem un pas în spate pentru a lărgi perspectiva și a revedea re­gimurile furnizării și producției. Cu această pers­pec­tivă, privim cu îngrijorare intervențiile mul­tiple care restrâng numărul de furnizori la anu­mi­te categorii de organizații, restrâng și constrâng curricula, promovează standardizarea și uni­for­mi­zare sau impun costuri și bariere mari la intrarea pe piață a noilor furnizori.

COSTEL STAVARACHE, Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională

Ambele tipuri de salarii, minim și maxim, sunt interdicții pe piața muncii. Produsul interzis la comercializare este forța de mun­­că la un anumit preț. În cazul sala­riului minim, nu ai voie să plătești mai pu­țin de un anumit prag. În cazul celui ma­xim, nu ai voie să plătești mai mult de un anumit prag.

Ce este relevant în analiza acestor inter­dicții este relația pragului impus de stat cu prețul pieței. Prețul pieței este prețul format prin interacțiuni voluntare. Este prețul care tinde să echilibreze cererea cu oferta. La prețul pieței, cine vrea să vândă muncă găsește, cine vrea să cumpere mun­că găsește. Prin opoziție, salariul minim sau maxim este un preț controlat de stat. În mare, avem două tipuri de situații: una în care există conflict între prețul con­tro­lat și prețul pieței și una în care nu există un conflict între cele două. Aici norma nu contrazice prețul practicat pe piață.

Si­tuațiile în care există conflict sunt și ce­le mai discutate. Acestea sunt situațiile în care:

– salariul minim este peste prețul pieței – sa­lariul unui muncitor necalificat este de 1.000 de lei, iar salariul minim este de 1.500 de lei;

– salariul maxim este sub prețul pieței – sa­lariul unui CEO ar fi de 8.000 de lei, însă salariul maxim este de 3.000 de lei.

Când salariul minim este peste prețul pie­ței, rezultă șomaj. Cererea de muncă va fi, la noul preț impus de stat, mai mică decât oferta de muncă. Dacă nivelul sala­riului minim este peste prețul pieței, re­zul­tă stocuri, crește oferta de muncă în raport cu cererea. Cele mai afectate per­soane de această măsură vor fi tinerii și per­soanele necalificate. Lor li se va inter­zice instituționalizat să lase la preț. Apoi, când salariul maxim este sub prețul pie­ței, rezultă criză de forță de muncă de mun­citori calificați, cum ar fi cei care sunt CEO, manageri etc.

Cel mai adesea, salariul minim este am­ba­lat ideologic ca o obligație a patronului. Es­te o obligație a acestuia să plătească cel puțin un anumit preț pentru cutare mun­că prestată. Însă orice obligație este o in­ter­dicție. Cei doi operatori deontici (obli­gatoriu, interzis) sunt interdefinibili. Obli­gatoriu non p = Interzis p. Dacă ești obli­gat să nu plătești mai puțin de un leu pe oră înseamnă că îți este interzis să plătești mai puțin de un leu pe oră. Însă pentru căit takes two to tango, interdicția este adre­sată nu doar patronului, cum­pă­ră­to­rului de forță de muncă, ci și vânzătorului de forță de muncă. Acesta nu are voie să vândă forță de muncă sub nivelul stipulat de salariul minim. Reglementarea afec­tea­ză ambele părți ale schimbului.

Si­tuația fără conflict este când:

– salariul minim este sub prețul pieței – pre­țul muncii unui muncitor calificat este de 1.000 de lei, iar salariul minim este de 300 de lei;

– salariul maxim este peste prețul pieței – pre­țul pieței pentru un manager este de 8.000 de lei, iar salariul maxim este sta­bilit la 80.000 de lei.

În aceste două situații, măsura impunerii unui preț minim sau maxim pentru forța de muncă este inutilă. De ce? Norma nu produce efecte. Nimeni nu vinde sau cum­pă­ră forță de muncă la aceste prețuri in­ter­zise. Este inutil să interzic salarii de 300 de lei sau 80.000 de lei, atât timp cât nu există pe piață astfel de salarii, așa cum este inutilă interdicția să nu se mai mănânce portocale într-o comunitate în care oricum nimeni nu mănâncă por­to­cale, indiferent cum a emers și s-a sta­bi­lizat o astfel de preferință culinară.

Ca economist, mă interesează dacă, de exemplu, prin creșterea salariului minim, crește șomajul. Studiez o legătură cauzală între două fenomene, nu fac judecăți de va­loare. Nu spun că șomajul este bun sau rău. Mă interesează doar dacă teoria eco­nomică care descrie aceste relații cauzale este adevărată sau falsă. Științific, nu mă interesează decât valorile de adevăr ale teo­riei, nu valorile în genere. O valorizare a scenariilor descrise anterior a fost să se spună că, în situația de interferență cu pre­țul pieței, măsura este nocivă. Salariul minim creează șomaj în rândul tinerilor și al muncitorilor necalificați, iar cel maxim creează o criză de muncitori calificați. Apoi, s-a afirmat că, în situația de non­in­terferență, pragul salarial fixat de stat ar fi inutil. Acesta nu are efecte pentru că in­terzice lucruri care nu există. La aceste aprecieri am putea adăuga că salariul mi­nim (ca și cel maxim) este nociv chiar și când este inutil. Vom avea costuri ad­mi­nis­trative suplimentare. Va fi nevoie de o armată de specialiști care să monitorizeze creșterea sau scăderea unor prețuri pe ca­re oricum nimeni nu le-ar fi crescut sau scă­zut. Și este greu de crezut că această liotă de funcționari va lucra pe salariul minim.

ALEXANDRU VOLACU, SNSPA

Corelarea inadecvată a programelor de stu­diu universitare cu cerinţele pieţei mun­cii reprezintă una dintre principalele probleme actuale ale sistemului educa­ţio­nal românesc. În funcţie de pozi­ţio­na­rea ideologică în raport cu legitimitatea inter­venţiei statului în sfera educaţională, pu­tem identifica două categorii largi de so­lu­ţii pentru această problemă. O primă ast­fel de categorie percepe ca sursă prin­ci­pa­lă implicarea statului în finanţarea edu­ca­ţiei superioare. Soluţia propusă în acest tip de cadru este dereglementarea sis­te­mu­lui de învăţământ superior, astfel încât uni­versităţile să îşi autoregleze progra­me­le universitare în funcţie de cerinţele pie­ţei muncii. Din moment ce universităţile ar intra într-o competiţie economică li­beră, se anticipează că universităţile ce vor avea o rată mai bună de inserţie a ab­solvenţilor pe piaţa muncii vor obţine fi­nanţări mai mari, considerând că rata de in­serţie creşte proporţional cu compe­ten­ţele relevante pe piaţa muncii oferite în facultate. Deşi acest argument este plau­zibil, dereglementarea sistemului de în­văţământ ar avea, în acelaşi timp, şi o serie de efecte colaterale problematice, precum: 1) adâncirea inegalităţilor moral arbitrare în accesul la oportunităţi edu­ca­ţionale şi, în consecinţă, a inegalităţilor moral arbitrare în accesul la oportunităţi economice sau 2) dezavantajarea anu­mi­tor domenii, cum ar fi cel al ştiinţelor so­cio-umane, în condiţiile în care acestea sunt subvalorizate în sistemele educaţi­o­na­le bazate pe „capitalism academic“.

A doua categorie de soluţii nu identifică sursa principală a problemei în suprare­gle­mentarea sistemului de învăţământ, ci, din contră, în subreglementarea acestuia. Soluţia propusă în acest cadru ar fi creş­terea intervenţiei guvernamentale, vizând ajustarea programelor de studii conform necesităţilor angajatorilor publici şi pri­vaţi. Această categorie de soluţii are, însă, la rândul său, o serie de probleme. În pri­mul rând, nu este clar în ce măsură apa­ra­tul guvernamental poate avea informaţii pertinente cu privire la configuraţia pieţei muncii pe termen mediu şi lung, astfel încât acesta să poată calibra oferta educa­ţională la cerinţele pieţei muncii. În al doilea rând, o intervenţie guvernamentală directă şi profundă în restructurarea pro­gramelor de studiu universitare este in­dezirabilă, deoarece ar încălca principiul autonomiei didactice şi ştiinţifice, am­plificând astfel riscul de politizare a în­văţământului superior.

Soluţiile moderate pot evita problemele ridicate anterior, preţul în acest caz fiind dat de obţinerea unor rezultate care sunt doar parţial mai bune decât cele din pre­zent. Cu toate acestea, în măsura în care considerăm oportună o astfel de abordare incrementală, astfel de soluţii merită ex­plorate. O soluţie din această categorie es­te încurajarea dezvoltării de parte­ne­ria­te între universităţi şi companiile private, în vederea creării unor programe de stu­diu (programe masterale, cursuri postu­ni­ver­si­tare etc.) finanţate parţial sau inte­gral de mediul privat, care să beneficieze de ex­per­tiza profesională a cadrelor didac­tice din universitate şi care să pregătească spe­cia­lişti în domeniile vizate de com­pa­niile in­vestitoare. Spre exemplu, un astfel de par­te­neriat este Centrul de Com­peten­ţe în Plas­turgie, înfiinţat în cadrul Uni­ver­sită­ţii Politehnica Timişoara în anul 2014, în urma unui parteneriat încheiat de Uni­ver­si­tate cu cinci companii locale şi un ONG, vizând în mod principal for­ma­rea resursei umane în domeniul produc­ţiei de mase plas­tice, o specializare esen­ţială pentru companiile din cadrul par­te­ne­riatului. O astfel de soluţie evită deza­vantajele enu­me­rate anterior, având, în schimb, avan­ta­jul de a oferi cea mai bună informaţie dis­po­nibilă universităţii în crea­rea pro­gra­mu­lui de studiu (din moment ce companiile private sunt stimulate să pro­pună dis­ci­pli­ne relevante în mod di­rect pe piaţa forţei de muncă) şi de a fi eficientă în sensul teh­nic de optimalitate Pa­reto, din mo­ment ce starea lumii în ca­re parteneriatul este dez­voltat este su­perioară stării lumii în care par­teneriatul nu este dezvoltat, pentru toţi actorii im­pli­caţi, nefiind inferioară (cel pu­ţin în mod direct) pentru nimeni.

Desigur, această soluţie este doar una par­ţială, din moment ce poate funcţiona mai degrabă în domeniile ingineriei, ştiinţelor tehnice şi naturale decât în domeniul ştiin­ţelor socio-umane, unde com­pe­ten­ţele transversale sunt mai importante pe piaţa muncii decât cele specifice. Soluţiile moderate, de acest tip sau de o altă na­tu­ră, pot fi utilizate însă cu succes în toate domeniile de studiu din învăţământul su­pe­rior, contribuind în mod incremental la îmbunătăţirea corelării ofertei educa­ţio­na­le cu cerinţele pieţei muncii, fără a genera consecinţe externe profund indezirabile din perspectiva echităţii, eficienţei sau a altor principii moral relevante.