LAURENȚIU GHEORGHE, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Una dintre mantrele programelor edu­ca­țio­nale moderne este integrarea absol­ven­ților pe piața muncii și adaptarea progra­melor de studiu ale universităților la ce­rin­țele companiilor. O altă mantră ne repetă că universitățile sunt în competiție pe piața educațională pentru a atrage stu­denți. Cele două direcții ar trebui să fie com­plementare și, în teorie, rezultatul ar fi universități competitive din punct de vedere al cercetării, care produc absol­venți ușor integrabili pe piața muncii.

În realitate, la ceea ce am ajuns a fost re­zultatul opus: nici universitățile nu au de­­venit mai competitive, nici absolvenții nu s-au integrat mai ușor pe piața mun­cii. Me­canismele perverse ale unei com­pe­tiții înțelese pe termen scurt au făcut ca uni­ver­sitățile să-și adapteze programele de studiu disciplinelor în vogă, iar firmele să prefere absolvenți slab pregătiți, care să fie calificați ulterior în interiorul com­paniilor.

În felul acesta, rolul fundamental al uni­versităților a fost ratat, firmele au pierdut avantajul de a angaja absolvenți care să aducă un suflu nou și să crească compe­ti­tivitatea, iar vina îi aparține universității, în principal, tocmai pentru că s-a „adap­tat“ cerințelor „pieței“. De ce? Pentru că rolul universității nu este de a se adapta realității, ci de a o pune sub o lupă cri­ti­că. Pe de-o parte, universitatea trebuie să creeze caractere, oameni cu o viziune pro­prie asupra realității, capabili să ia decizii, să înțeleagă realitatea și să o poată schim­ba, iar, pe de altă parte, să forțeze li­mi­tele cunoașterii și să propună noi moduri de a te raporta la realitate. Adaptându-se necritic la cerințele imediate ale pieței, uni­versitatea își pregătește absolvenții pentru eșec, și nu pentru că modelul an­treprenorial al universității este greșit, ci pentru că este prost înțeles.

Felul în care universitatea și puterea po­li­tică care reglementează învățământul în­țeleg acest model este unul pur birocratic, în care rata de integrare a absolvenților es­te criteriul determinant al per­for­man­ței, cuplat cu numărul de studenți atrași și cu numărul de granturi obținute. Acest model nu este unul antreprenorial au­ten­tic, ci este unul contabilo-birocratic, ase­mănător celui aplicat în perioada so­cia­listă, în care s-au schimbat doar „cri­te­riile materiale de performanță“.

Da­că o firmă s-ar baza doar pe acest mo­del, ar da faliment curând, deoarece nu ar rezista competiției cu firmele care aduc ino­vații reale atât în ceea ce privește ma­na­gementul, cât și în ceea ce privește teh­nologiile și produsele. A te adapta con­di­țiilor pieței nu înseamnă a intra într-o uni­formitate de practici și produse cu competitorii, ci înseamnă și a crea noi nevoi, noi produse, a anticipa cererea și a crea noi nișe.

O universitate antreprenorială nu este o universitate conformistă. Este o un­iver­si­tate care își asumă riscuri ca instituție și ca­re îi învață pe studenții ei să își asume riscuri. Universitatea are vocația de a an­ticipa mersul societății, iar multe dintre mo­dificările sociale și tehnologice actuale își au originea în universități. Societatea in­formațională actuală s-a dezvoltat co­mer­cial în mare parte pornind de la pro­iecte universitare de cercetare. Ea a adus modificări fundamentale în structura ser­vi­ciilor, a economiei, dar și a societății în general. Felul în care acest lucru este in­ter­nalizat de sistemul nostru birocratico-con­tabil este creșterea numărului de locuri la facultățile de profil informatic. Dar ceea ce generează profit nu sunt obiectele sau persoanele, ci ideile – degeaba ai 1.000 de programatori, dacă ei nu au o idee de afa­ce­re care să fie profitabilă sau nu reușesc să ofere produse noi și inovative. Pentru a face asta, ei ar trebui să înțeleagă încotro merge societatea și să poată anticipa ce­rin­țele ei viitoare. O educație care ține sea­ma de acest deziderat este o educație com­pe­titivă. Pentru asta, universitatea nu tre­buie doar să îi învețe cum să pro­grameze, ci să îi învețe cum să gândească.

Universitățile trebuie să își asume acest rol de formare, chiar cu riscul de a intra în conflict cu „tendințele“ pieței. Ca toate marile întreprinderi de succes, ceea ce la început pare a fi contra curentului se do­ve­dește a fi mai târziu anticiparea vii­to­ru­lui curent. Dacă vrem să evadăm din cap­cana eșecului previzibil, va trebui să ne asumăm riscul de a fi contra curentului.

CONSTANTIN VICĂ, Centrul de Cercetare în Etică Aplicată

2015 este anul în care a revenit întrebarea privind dispariția muncii din cauza ela­nului luat de dezvoltarea automatizării și roboților, cercetării în inteligența arti­fi­cială și machine learning etc. Odată cu mun­ca
nu dispar și cei care ar putea mun­ci. Astfel, omenirea se vede în fața unui scenariu straniu: o lume de mașini cu un grad mai mic sau mai mare de autonomie, în care foarte mulți oameni sunt inutili. De aici și chestionabila inferență cum că automatizarea, roboții și inteligența arti­fi­cială ar pune în pericol precarul echilibru dintre capital și muncă pe care-l moș­te­nim de la originile capitalismului, că ar deschide calea către o lume a totalei do­mi­nații tehnologice asupra omului. Dis­pa­ri­ția muncii este văzută ca intrinsec rea, greșită. Dar de ce ar fi?

În primul rând, nu este foarte clar dacă premisa care susține că automatizarea va distruge locuri de muncă nelăsând loc unei dezvoltări viitoare, apariției altor me­serii, servicii, obiecte și moduri de pro­ducție este adevărată. Istoric, odată cu pri­ma revoluție industrială, mașinile nu au dus la o înrăutățire a condițiilor de mun­că și nici la șomaj. Dimpotrivă, mun­ca a fost îmbogățită și homo laborans a de­venit din ce în ce mai mult un homo fa­ber, îndepărtându-se de mizeria pri­me­lor fabrici și exploatarea primilor patroni. Adesea este invocată ideea lui Schum­pe­ter, a„distrugerii creatoare“. Indeter­mi­na­rea ei o face puțin utilă, atunci când ar trebui să prognozăm sau să închipuim vii­torul economiei, dar are un rol euristic. Oamenii vor căuta „să se descurce“ și vor inventa căi proprii sau colective pentru a servi acestui scop al adaptării – pentru aces­tea, tehnologia este cel mai bun to­va­răș de drum. Cei mai apți, în mod natural și istoric, să facă acest lucru sunt cei ti­neri. Întrebarea astfel ar trebui să fie: ci­ne, în urma automatizării, este avantajat și cine nu?

Apoi, schimbarea naturii muncii nu este totuna cu dispariția ei, dar norma zilelor noastre este exagerarea. Dispare o anu­mită categorie de meserii, care presupun repetiție fără diferență și un meșteșug „minor“, abilități scăzute, activități care sunt destul de mecanice și înrobitoare, care nu conduc la afirmarea creatoare a persoanei umane. „Cu sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea“ (Geneza 3:19-21) este un canon primit de la creatorul suprem. Omul nu trebuie să se bucure mun­cind. Dar de ce nu? În România exis­tă deja o companie, UiPath, care face au­tomatizarea software a unor procese pen­tru mari clienți mondiali și își are ca prin­cipiu de bază fericirea și deschiderea crea­tivă a angajaților. Managerii știu că pro­du­sele lor vor scoate de pe piață zeci de mii de muncitori digitali din Asia, dar oferă, în schimb, posibilități de înflorire ti­ne­ri­lor din România.

Un raport recent al unei bănci susține că aproape jumătate dintre locurile de mun­că din Marea Britanie sunt expuse dispa­riției din cauza automatizării. Acum doi ani, un alt studiu al Universității din Ox­ford susținea același lucru despre Statele Unite. Cu toate acestea, impactul auto­ma­ti­zării și roboților este supraestimat – nu­mai în 2014, numărul de roboți industriali vânduți pare a fi de doar peste 120.000 de bucăți, nu 230.000, cum a susținut indus­tria în speranța că profețiile se auto­îm­pli­nesc. Cine are dreptate? Cei care văd sfâr­șitul iminent al muncii sau cei care în­cear­că să creeze o imagine mai degrabă opti­mis­tă? Apelul la date și fapte e viciat de însăși teoria care îți spune spre ce și cum să privești.

Consider că două direcții de cercetare me­ri­tă avansate. Prima privește fetișul mun­cii grele, moștenire a distopiilor totalitare din secolul trecut. Automatizarea și robo­ții scot din schemă tocmai munci dezu­ma­ni­zante, lăsând loc și timp pentru meserii sau activități din ce în ce mai creative. Schim­barea aceasta poate fi una favorabilă pentru întreaga umanitate, cu o condiție: ro­lul pe care proprietatea privată – atât asu­pra bunurilor materiale, cât și asupra celor ideale –, înțeleasă ca instituție a coo­perării umane, îl va avea în a stabili cine e îndreptățit(ă) la produsele automatizării. Dacă nu vor mai exista munci grele, re­pe­ti­tive, care nu cer abilități, iar foarte mulți oameni vor trece printr-o perioadă de tranziție (sau nu se vor mai putea adap­ta deloc noilor condiții de muncă), atunci e necesar un cadru al schimbării în care cei vulnerabili să fie protejați. Poate că e vor­ba despre un venit minim garantat sau des­pre împărțirea unor beneficii ale auto­ma­­tizării și celor care nu dețin mașinile sau, cum s-a avansat mai în glumă, mai în se­rios, un comunism automatizat de lux. Da­că niciuna dintre variante nu va fi ur­ma­tă, ne putem aștepta, justificat, la o no­uă miș­care Luddită care va sabota noile mașini.

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA, Academia de Studii Economice

Atunci când cineva se prezintă pe sine drept „om de cultură“, care produce „ope­re de valoare“ și consumă doar „spi­ritualitate înaltă“, probabilitatea de a sta de vorbă cu un biet flecar autoinflatat ba­te deja înspre certitudine. Există o anu­mită sfială, evident una noncabotină, pe care adevăratul om de cultură o exhibă atunci când este chemat să-și califice contribuția la „lume“ și condiția „vieții“ proprii. Mesajele culturii se pot striga („civilizat“), dar apelativul autocolant „cultural“ se șoptește. Fie semizeiască, fie trivială – pendulând între aristocratismul elitist, absolutismul valoric și aut­ori­ta­ris­mul critic, din adolescența fenomenului cultural, la populism, egalitarism și re­la­tivism („corectitudine politică“), din epoca de maturitate a postulării și prac­ti­cării ei –, cultura e cea care pune ordine în gânduri, cum civilizația e cea care pu­ne ordine în lucruri. Și nu o face, nici nu trebuie să o facă altfel decât în chip an­ga­jant, prin nobila lucrare a angajatorilor și angajaților culturali, adică oameni cu to­tul deosebiți, „la fel ca fiecare dintre noi“.

Se observă în lumea culturală un tulbu­ră­tor paradox (dia)cronic: avem un iureș de pledoarii pentru „etatizarea culturii“ ve­nind din partea „spiritelor libere“! De notat un duet de judecăți: avem o ne­ali­niere, creatorii părând în stare să ofere mai mult decât poate publicul să ceară; avem o îndreptare, statul fiind chemat a oferi patronaj elitelor ce îi vor ilumina gu­vernarea. Rezidenți într-un implacabil „eșec al pieței culturale“, creatorii dez­vol­tă o percepție aparte a ceea ce înseamnă barieră de intrare pe piața muncii, par­don, a creației (științifice și artistice). Pen­tru omul de cultură pătruns de excepțio­na­lismul misiei sale (deși nu ăsta e duhul cel bun), faptul de a nu i se întinde co­vo­rul roșu la picioare este o infamie.

Nici societatea noastră nu a fost ocolită de astfel de ispite și de schismele pe care le provoacă. Să ne amintim doar trei astfel de „lepădări“ ale culturii de restul.

Anu­lui domnului (Băsescu) 2010. În criză (de idei), guvernul epocii decide să su­pri­me tratamentul preferențial al „drep­tu­ri­lor de autor“, forma juridică de valor­i­fi­care a creației culturale, aducând-o către nivelul de fiscalizare a restului de acti­vi­tăți trudnice. 100 de intelectuali sem­nea­ză o petiție deschisă unde cuvântă: „Ta­lentul, harul și travaliul interior al fie­că­ruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci nu­mai și numai de Bunul Dumnezeu“. În­trebam și eu pe atunci: „Dar, oare, strun­garul și tractoristul nu se încadrează în definiție? Ei nu sunt «așa de superiori»? Problema sunt taxele mari [încă] plătite de ceilalți! Cei care muncesc să hră­neas­că, să îmbrace și să plimbe aristocrația culturală eterată. Lumea culturală dem­nă ar fi cerut îndreptare pentru toți. «Cul­tura» [însă] tace dacă e ghiftuită, dar sare ca arsă când nu mai vine de­sertul“.

Anii domnilor (parlamentari) 2014-2015. Se aduce în discuție instituirea „timbrului cultural“. În valoare nominală de 1 leu, dar reală de „2 bani“ pe exemplar de car­te, era dedicat propășirea culturii livrești. În funcție de poziția fiscală netă (mai mult consumatori de cultură sau mai mult producători de cultură), intelectualii iau poziții. O polemică indirectă pe teme de hermeneutică fiscală între Nicolae Ma­nolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România(„Editorii mint cu ne­ru­și­nare! Vor să acopere evaziunea fiscală. Nu vor să se controleze câte exemplare vând“), și Gabriel Liiceanu, fondatorul Humanitas („Este un proiect de lege făcut cu buna intenție de a-i ajuta pe creatori, dar care, ignorând consecințele nefaste ale aplicării ei, se întoarce îm­potriva consumului de cultură din Ro­mânia și, deopotrivă, împotriva crea­torilor“), se înfiripă prin „Cetate“.

Anul domnilor (inspectori ANAF) 2015. O parte dintre oamenii din ramura hiper­populară a culturii, menestreli și muze, sunt arătați cu degetul c-ar obține ve­nituri nefiscalizate. Ofuscați, în loc să ceară dreptate și pentru „căței“, ei, spe­ranțe sau consacrați, amenință să priveze spațiul public de prezența-le și să-ncân­te… paradisurile fiscale.

În spațiul cultural (fie mai înalt, fie mai scund) românesc, persistă o luptă de clasă între cei „hărăziți“ și cei care sunt doar „har­nici“ și care se inflamează de fiecare dată când autoritățile decid să suprime variile tratamente favorabile celor din­tâi. Aceștia reclamă reflex că le sunt încăl­cate drepturile divine, îngreunându-li-se găsi­rea rosturilor.

Mulți dintre tinerii care doresc să acce­seze lumea culturală pornesc cu o astfel de deformare de reprezentare a peisajului, deși nu rațiunea și simțirea sunt ceea ce le lipsește. Ar vrea cale liberă (a se citi „drum cu prioritate“) în a schimba lu­mea, uitând că locul cel mai bun de unde asta poate începe este propria jurisdicție morală unipersonală.

CLAUDIU NĂSUI, SoLib

Deși România nu stă rău din punctul de vedere al șomajului, cu o rată de 6,8% în iunie 2015 vs. 9,6% la nivel european (lo­cul 20 în clasamentul UE), situația șo­ma­jului la tineri este mult mai îngrijorătoare. Tot în iunie 2015, rata șomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani ajunge la 22,3%, peste media europeană de 20,6%, Ro­mâ­nia urcând pe locul 11 în topul țărilor cu cel mai mare șomaj al tinerilor din Uni­une. Motivele pentru care, nu doar în Ro­mânia, dar și în restul lumii șomajul în rân­dul tinerilor este mai mare decât cel al populației generale este impactul di­fe­ren­țiat pe care numeroase intervenții pe pia­ța muncii îl au asupra celor mai tineri.

Piața muncii, precum orice altă piață, are particularitățile ei. Pe lângă faptul că este sensibilă la mersul general al economiei, fiind influențată indirect de orice afec­tea­ză economia generală, piața muncii este influențată și de câteva intervenții spe­ci­fice numai ei, cu un impact puternic asu­pra șomajului celor mai tineri. Sunt trei categorii principale de intervenții directe pe piața muncii cu impact asupra șoma­ju­lui, a nivelului salarial și a condițiilor de mun­că ale tinerilor.

Prima intervenție vizează fiscalitatea sem­nificativă de pe piața muncii. După scă­de­rea contribuției la asigurări sociale a anga­jatorului de la 20,8% la 15,8% din oc­tom­brie 2014, pentru fiecare 100 de lei pe ca­re un angajator o plătește angajatului său, acesta trebuie să mai verse 75 de lei la stat. Acest nivel de fiscalitate nu doar că îm­pinge o parte dintre salariați în eco­no­mia subterană, unde, prin definiție, nu se plătesc impozite, dar, mai grav, împinge o parte dintre salariați în șomaj invo­lun­tar. Șomaj din care toată lumea iese în pier­dere. Nici societatea nu beneficiază de capacitatea productivă a oamenilor, nici șomerii nu realizează veniturile pe care le-ar realiza pe piața muncii.

Amploarea acestei fiscalități este parțial mascată de faptul că doar o parte din ea este vizibilă pe fluturașul de salariu, anu­me, diferența între salariul net și salariul brut, compusă din contribuțiile angaja­tu­lui și impozitul pe venit. Pe lângă acestea, însă, se adaugă sumele pe care angajatorul este obligat să le plătească în contul sala­riatului, dar care nu sunt transparente pen­tru salariat, anume contribuțiile an­gajatorului. Distincția angajat/angajator între aceste sume este pur contabilă și nu are impact economic. Angajatorul și an­gajatul sunt indiferenți între a plăti o con­tribuție angajat mai mare și una angajator mai mică, sau o contribuție angajator mai mare și una angajat mai mică, din mo­ment ce angajatul primește, în final, ace­eași sumă (salariu net) și angajatorul chel­tuiește aceeași sumă (salariul brut, plus contribuțiile angajatorului) ca și înainte. Felul cum se numesc și cum se clasifică contabil sumele intermediare este ire­le­vant și nu are niciun impact asupra de­ci­ziei economice de a angaja, respectiv, de a fi angajat sau nu.

A doua intervenție pe piața muncii este reglementarea inflexibilă a muncii. În con­tractele de muncă nu se pot negocia clau­zele contractuale decât într-o măsură re­strânsă, limitată asupra câtorva clauze. Lu­crul acesta produce două efecte. În pri­mul rând, dreptul muncii nu se poate adap­ta cu ușurință nevoilor dinamice ale unei economii în permanentă schimbare și rămâne blocat cu reglementări înve­chi­te, specifice unor perioade în care munca era concentrată predominant în industrie, și nu în servicii sau IT, cum este acum. De­parte de a fi o particularitate pentru România, problema aceasta este vizibilă și în SUA, unde tocmai din aceste motive s-au născut dezbateri grele legate de statutul le­gal al colaboratorilor Uber sau al an­ga­ja­ților francizelor McDonald’s. Institutul Heritage din SUA pune România pe locul 62 în lume, în 2015, la capitolul flexi­bi­li­tate pe piața muncii. În comparație, Bul­garia este pe locul 34, iar campioană în Europa este Danemarca, care se află pe lo­cul 5. Pentru o forță de muncă experi­men­tată sau bine calificată, această in­fle­xi­bilitate se traduce într-un salariu sensibil mai mic, dar, pentru tineri fără expe­ri­en­ță, acest lucru poate să îi țină pe anga­ja­tori departe la orice nivel de salariu și pe ei în șomaj involuntar sau pe salarii mai mici decât ar fi putut să aibă.

A treia intervenție pe piața muncii este, pro­babil, cea cu cel mai mare impact din­tre cele trei, și anume impunerea unui sa­lariu minim. Ea face, însă, obiectul al­tor articole din acest dosar. Dar și în absența acestui control al prețurilor, piața muncii ar trebui să fie mai suplu re­glementată și mai puțin impozitată pentru ca tinerii să aibă șanse maxime de integrare pe piața muncii.

BOGDAN GLĂVAN, Universitatea Româno-Americană

Măsurile de protecție socială prost ca­li­brate au efecte perverse, prinzând pătura săracă a populației într-o veritabilă cap­cană a sărăciei. „Prost calibrate“ în­seam­nă, pe scurt, „prea mari“ în raport cu pro­ductivitatea muncii necalificate și con­di­țiile de trai din mediul rural. Dar în­seam­nă și „greșit acordate“, interesul pentru a
păcăli sistemul fiind la cote înalte, iar sta­tului lipsindu-i posibilitatea și motivația de a descoperi și proteja cele mai nevoiașe persoane. Pentru a înțelege consecințele nefericite și neintenționate ale măsurilor de protecție socială, vă propun să ne re­ferim la o astfel de măsură: venitul minim garantat.

Venitul minim garantat reprezintă suma de bani pe care familia are dreptul să o pri­mească de la stat, dacă nu înregistrează venituri. În cazul în care familia obține anumite venituri, mai mici decât venitul minim garantat, atunci statul îi virează diferența sub formă de ajutor social. În prezent, venitul minim garantat este ur­mătorul:

– persoană singură: 142 de lei;

– familia formată din două persoane: 255 de lei;

– familia formată din trei persoane: 357 de lei;

– familia formată din patru persoane: 442 de lei;

– familia formată din cinci persoane: 527 de lei;

– familia formată din şase sau mai multe persoane: 564 de lei.

Pentru a vedea efectele perverse ale ve­ni­tului minim garantat asupra stimulentului de a presta o muncă salarizată, să luăm exemplul unei familii tipice cu doi copii din mediul rural, în care niciunul dintre părinți nu este angajat și nu are venituri și care, în consecință, primește prin alo­ca­ții sociale suma de 442 de lei. În mediul rural, acest venit bănesc este completat în primul rând de veniturile în natură ge­ne­rate prin munca depusă în propria gos­po­dărie (cultivarea legumelor, creșterea ani­malelor domestice). Conform INS, veni­tu­rile în natură asigură practic 50% din ve­nitul total al celor mai sărace 10% dintre familiile din România. Familiile care bene­ficiază de venitul minim garantat se în­ca­drează în acest grup, deci putem presu­pune că, în final, își dublează veniturile totale prin munca în agricultura de sub­zistență. Apoi, această familie își poate completa veniturile muncind ca zilieri, deoarece activitățile desfășurate de zilieri nu sunt luate în calcul la stabilirea ve­ni­tului net în funcție de care se acordă ve­nitul minim garantat. Prin prestarea unor activități neînregistrate fiscal, de exem­plu, în construcții sau în agricultură, ve­ni­turile ei bănești cresc. Apoi, ea mai pri­meș­te de la stat alocația pentru susținerea familiei și alte subvenții de mai mică im­por­tanță (de exemplu, alocația pentru co­pii se adaugă, parțial, la venitul minim ga­rantat).

Luând în considerare toate aceste ele­mente, vedem că în foarte multe cazuri, probabil, venitul total (bănesc și în na­tură) al unei familii care beneficiază de venitul minim garantat depășește 1.000 de lei. Un calcul simplu arată că obținerea acestui venit frânează interesul membrilor familiei pentru a ocupa un loc de muncă – foarte probabil, unul necalificat, re­mu­ne­rat cu salariul minim pe economie.

De la 1 ianuarie 2015. salariul minim brut a fost stabilit la 975 de lei (724 de lei net), valoarea acestuia fiind majorată de la 1 iu­lie la 1.050 de lei lunar (777 de lei sa­la­riul net). Diferența dintre salariul minim și venitul minim garantat a fost până la 1 iulie de 282 de lei, în prezent fiind de 335 de lei. Diferența continuă să fluctueze din cauza variației celor două elemente, dar, fără a ne încurca în detalii numerice, pro­blema care se pune este următoarea: de ce ar dori o familie fără venituri salariale ca unul dintre membrii săi să se angajeze, dacă, în schimbul acestui efort, venitul său lunar urmează să sporească doar cu aproximativ 300 de lei, în condițiile în ca­re costul de oportunitate al acestui de­mers include disutilitatea ocupării unui loc de muncă, cu program fix, cheltuielile cu transportul până/de la locul de muncă, diminuarea muncii depuse în gospodărie și a venitului în natură care decurge de aici și anularea posibilității de a lucra ca zilier și, implicit, a venitului bănesc de­ri­vat? Descurajarea angajării crește pro­gre­siv odată cu numărul de copii – cu cât o familie are mai mulți copii, cu atât di­fe­rența dintre salariul minim și venitul ga­rantat este mai mică, deci cu atât ren­tea­ză mai puțin ca unul dintre membri să caute un loc de muncă.

În acest context, nu este poate de mirare fap­tul că numărul familiilor beneficiare de venit minim garantat a crescut constant în ultimii ani, deși România a înregistrat creș­tere economică în această perioadă. In­te­re­sant este și că suma plătită de la bu­get pen­tru asigurarea venitului minim ga­ran­tat a crescut de la 103 milioane de lei în primul trimestru din 2011 la aproape 175 milioane de lei în primul trimestru din acest an; o creștere cu 70% în doar patru ani.