12 Dec

Salarii minime și maxime

COSTEL STAVARACHE, Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională

Ambele tipuri de salarii, minim și maxim, sunt interdicții pe piața muncii. Produsul interzis la comercializare este forța de muncă la un anumit preț. În cazul salariului minim, nu ai voie să plătești mai puțin de un anumit prag. În cazul celui maxim, nu ai voie să plătești mai mult de un anumit prag.

Ce este relevant în analiza acestor interdicții este relația pragului impus de stat cu prețul pieței. Prețul pieței este prețul format prin interacțiuni voluntare. Este prețul care tinde să echilibreze cererea cu oferta. La prețul pieței, cine vrea să vândă muncă găsește, cine vrea să cumpere muncă găsește. Prin opoziție, salariul minim sau maxim este un preț controlat de stat. În mare, avem două tipuri de situații: una în care există conflict între prețul controlat și prețul pieței și una în care nu există un conflict între cele două. Aici norma nu contrazice prețul practicat pe piață.

Situațiile în care există conflict sunt și cele mai discutate. Acestea sunt situațiile în care:

– salariul minim este peste prețul pieței – salariul unui muncitor necalificat este de 1.000 de lei, iar salariul minim este de 1.500 de lei;

– salariul maxim este sub prețul pieței – salariul unui CEO ar fi de 8.000 de lei, însă salariul maxim este de 3.000 de lei.

Când salariul minim este peste prețul pieței, rezultă șomaj. Cererea de muncă va fi, la noul preț impus de stat, mai mică decât oferta de muncă. Dacă nivelul salariului minim este peste prețul pieței, rezultă stocuri, crește oferta de muncă în raport cu cererea. Cele mai afectate persoane de această măsură vor fi tinerii și persoanele necalificate. Lor li se va interzice instituționalizat să lase la preț. Apoi, când salariul maxim este sub prețul pieței, rezultă criză de forță de muncă de muncitori calificați, cum ar fi cei care sunt CEO, manageri etc.

Cel mai adesea, salariul minim este ambalat ideologic ca o obligație a patronului. Este o obligație a acestuia să plătească cel puțin un anumit preț pentru cutare muncă prestată. Însă orice obligație este o interdicție. Cei doi operatori deontici (obligatoriu, interzis) sunt interdefinibili. Obligatoriu non p = Interzis p. Dacă ești obligat să nu plătești mai puțin de un leu pe oră înseamnă că îți este interzis să plătești mai puțin de un leu pe oră. Însă pentru căit takes two to tango, interdicția este adresată nu doar patronului, cumpărătorului de forță de muncă, ci și vânzătorului de forță de muncă. Acesta nu are voie să vândă forță de muncă sub nivelul stipulat de salariul minim. Reglementarea afectează ambele părți ale schimbului.

Situația fără conflict este când:

– salariul minim este sub prețul pieței – prețul muncii unui muncitor calificat este de 1.000 de lei, iar salariul minim este de 300 de lei;

– salariul maxim este peste prețul pieței – prețul pieței pentru un manager este de 8.000 de lei, iar salariul maxim este stabilit la 80.000 de lei.

În aceste două situații, măsura impunerii unui preț minim sau maxim pentru forța de muncă este inutilă. De ce? Norma nu produce efecte. Nimeni nu vinde sau cumpără forță de muncă la aceste prețuri interzise. Este inutil să interzic salarii de 300 de lei sau 80.000 de lei, atât timp cât nu există pe piață astfel de salarii, așa cum este inutilă interdicția să nu se mai mănânce portocale într-o comunitate în care oricum nimeni nu mănâncă portocale, indiferent cum a emers și s-a stabilizat o astfel de preferință culinară.

Ca economist, mă interesează dacă, de exemplu, prin creșterea salariului minim, crește șomajul. Studiez o legătură cauzală între două fenomene, nu fac judecăți de valoare. Nu spun că șomajul este bun sau rău. Mă interesează doar dacă teoria economică care descrie aceste relații cauzale este adevărată sau falsă. Științific, nu mă interesează decât valorile de adevăr ale teoriei, nu valorile în genere. O valorizare a scenariilor descrise anterior a fost să se spună că, în situația de interferență cu prețul pieței, măsura este nocivă. Salariul minim creează șomaj în rândul tinerilor și al muncitorilor necalificați, iar cel maxim creează o criză de muncitori calificați. Apoi, s-a afirmat că, în situația de noninterferență, pragul salarial fixat de stat ar fi inutil. Acesta nu are efecte pentru că interzice lucruri care nu există. La aceste aprecieri am putea adăuga că salariul minim (ca și cel maxim) este nociv chiar și când este inutil. Vom avea costuri administrative suplimentare. Va fi nevoie de o armată de specialiști care să monitorizeze creșterea sau scăderea unor prețuri pe care oricum nimeni nu le-ar fi crescut sau scăzut. Și este greu de crezut că această liotă de funcționari va lucra pe salariul minim.

12 Dec

Cum ar putea beneficia tinerii români de pe urma Pieței Unice Europene?

PIERRE GARELLO, Institute of Economic Studies – Europe

Dreptul fiecărui cetățean al Uniunii Europene de a călători liber în cadrul țărilor Uniunii este garantat de Articolul 45 al Tratatului de Funcționare al UE, iar această mobilitate, când vine vorba despre forța de muncă, are efecte pozitive. Deschiderea piețelor este, pe termen lung, în avantajul tuturor, deoarece permite o diviziune a muncii mai eficientă, specializare mai mare și, în plus, o productivitate sporită, alături de o creștere economică mai rapidă. Aceste beneficii economice vor fi resimțite nu doar de tinerii europeni care își părăsesc țările de origine, dar și de către cei care decid să rămână acasă. Ceea ce contează, de fapt, nu este doar volumul mobilității, cât și calitatea acesteia, care se exprimă într-o mai bună potrivire a aptitudinilor cu locurile de muncă disponibile. Nici efectele culturale nu sunt neglijabile: o mobilitate sporită va aduce și o înțelegere mutuală mai bună între diversele culturi care alcătuiesc UE.

Luate împreună, toate aceste aspecte ne conferă o viziune optimistă cu privire la viitorul cetățenilor europeni și, pe cale de consecință, cu privire la tinerii români care intră pe piața muncii. În realitate, însă, lucrurile sunt mai complicate. Spre exemplu, conform Directivei 2014/54, există un decalaj prevalent între „legea europeană și aplicarea acesteia“. Un studiu recent stabilește, de asemenea, faptul că, deși „ratele de mobilitate sunt mai mari în cadrul unei Uniuni în expansiune și sunt pe un trend ascendent de la mijlocul anilor 2000“, iar „acesta este rezultatul fluxurilor din ce în ce mai mari de persoane din țările nou intrate, cu precădere din estul Europei, mobilitatea în cadrul UE rămâne mai mică, în comparație cu alte regiuni ale lumii“. Există, așadar, îndeajuns de mult loc pentru îmbunătățiri.

Aceste îmbunătățiri ar putea rezulta din schimbările care ar avea loc în ceea ce privește comportamentul și aptitudinile indivizilor, dar și în urma unor modificări ale legislației și reglementărilor din cadrul statelor membre. Conform Directivei 2014/54/ a UE, Uniunea „respectă diferitele modele ale pieței muncii din țările membre, incluzând aici și modele ale pieței muncii reglementate de înțelegerile colective“. Diferențele la nivelul modelelor au un impact puternic asupra piețelor muncii din țările Uniunii Europene. Pentru a oferi un singur exemplu, rata medie a șomajului în țările membre care au un salariu minim pe economie era de 13,8% în 2011, cu mult peste cea din statele care nu aveau o asemenea reglementare (6,1%).

Întorcându-ne la cazul României, datele furnizate de OECD în raportul din 2015 (International Migration Outlook) scot în evidență că, „după o rată mare a emigrării din România în anii de după intrarea țării în UE, numărul de români care au plecat (165.000 de persoane) s-a apropiat de cel al străinilor care au venit în țară (172.000 de oameni)“. Imigranții care vin în România provin cu precădere din Republica Moldova, urmați de cei din Turcia, China, Siria și SUA. Cel mai mare grup al cetățenilor europeni din România provine din Italia, țara în care regăsim cel mai mare număr de emigranți români (1,1 milioane de rezidenți în 2013), cu puțin înaintea Spaniei (796.000 de rezidenți în 2013) din totalul de 2,3 milioane de români expați. Cum pot fi explicate aceste cifre? Exceptând aspectele privitoare la reglementările pieței muncii menționate anterior, studiile empirice scot în evidență faptul că elementele esențiale care explică acest fenomen sunt factorii care țin de angajabilitate (cu o proporție de 60%, în cazul noilor state membre), urmați de familie, rețele sociale și condițiile de viață. Interesant de notat este faptul că accesul la ajutoare sociale nu pare a fi esențial. De cealaltă parte, principalele bariere în calea mobilității sunt limba și cultura, urmate de frica de a nu găsi un loc de muncă adecvat.

Dacă ne uităm la tipul de studii urmate de tinerii români, reiese că aceștia pariază mai mult pe aptitudinile lor decât pe familiarizarea cu alte culturi. La acest aspect mai pot fi aduse îmbunătățiri, nu neapărat prin schimbarea disciplinelor studiate, cât, mai degrabă, prin încercarea de a schimba modul în care li se predă tinerilor.

Această nevoie de o educație mai cuprinzătoare este motivată, de asemenea, de tendința evidentă către o rată mai mare de părăsire a locurilor de muncă din companii. Pe piața muncii din UE, „proporția de persoane angajate cu contracte nonstandard a crescut de la 44 la 46% în cazul contractelor part-time și de la 56 la 59% pentru contractele temporare“ (European Vacancy and Recruitment Report – 2014, Comisia Europeană). Pe viitor, indivizii care vor beneficia mai bine de pe urma lărgirii pieței muncii sunt cei înzestrați cu educația „potrivită“. Dacă așa stau lucrurile, atunci ar fi greșit să ne bazăm exclusiv pe un sistem de educație superior care a fost conceput pentru un cu totul al tip de mediu economic. O soluție pentru acest impas ar fi aceea ca unor noi oferte educaționale, mai bine adaptate la condițiile actuale ale pieței europene, să li se permită să concureze cu cele tradiționale. O piață a educației fără barierele existente le-ar permite tinerilor români să profite de pe urma unei piețe europene a muncii avantajoasă.

10 Dec

Parteneriatul între universităţi şi companiile private: un răspuns moderat la problema corelării educaţiei superioare cu piaţa muncii

ALEXANDRU VOLACU, SNSPA

Corelarea inadecvată a programelor de studiu universitare cu cerinţele pieţei muncii reprezintă una dintre principalele probleme actuale ale sistemului educaţional românesc. În funcţie de poziţionarea ideologică în raport cu legitimitatea intervenţiei statului în sfera educaţională, putem identifica două categorii largi de soluţii pentru această problemă. O primă astfel de categorie percepe ca sursă principală implicarea statului în finanţarea educaţiei superioare. Soluţia propusă în acest tip de cadru este dereglementarea sistemului de învăţământ superior, astfel încât universităţile să îşi autoregleze programele universitare în funcţie de cerinţele pieţei muncii. Din moment ce universităţile ar intra într-o competiţie economică liberă, se anticipează că universităţile ce vor avea o rată mai bună de inserţie a absolvenţilor pe piaţa muncii vor obţine finanţări mai mari, considerând că rata de inserţie creşte proporţional cu competenţele relevante pe piaţa muncii oferite în facultate. Deşi acest argument este plauzibil, dereglementarea sistemului de învăţământ ar avea, în acelaşi timp, şi o serie de efecte colaterale problematice, precum: 1) adâncirea inegalităţilor moral arbitrare în accesul la oportunităţi educaţionale şi, în consecinţă, a inegalităţilor moral arbitrare în accesul la oportunităţi economice sau 2) dezavantajarea anumitor domenii, cum ar fi cel al ştiinţelor socio-umane, în condiţiile în care acestea sunt subvalorizate în sistemele educaţionale bazate pe „capitalism academic“.

A doua categorie de soluţii nu identifică sursa principală a problemei în suprareglementarea sistemului de învăţământ, ci, din contră, în subreglementarea acestuia. Soluţia propusă în acest cadru ar fi creşterea intervenţiei guvernamentale, vizând ajustarea programelor de studii conform necesităţilor angajatorilor publici şi privaţi. Această categorie de soluţii are, însă, la rândul său, o serie de probleme. În primul rând, nu este clar în ce măsură aparatul guvernamental poate avea informaţii pertinente cu privire la configuraţia pieţei muncii pe termen mediu şi lung, astfel încât acesta să poată calibra oferta educaţională la cerinţele pieţei muncii. În al doilea rând, o intervenţie guvernamentală directă şi profundă în restructurarea programelor de studiu universitare este indezirabilă, deoarece ar încălca principiul autonomiei didactice şi ştiinţifice, amplificând astfel riscul de politizare a învăţământului superior.

Soluţiile moderate pot evita problemele ridicate anterior, preţul în acest caz fiind dat de obţinerea unor rezultate care sunt doar parţial mai bune decât cele din prezent. Cu toate acestea, în măsura în care considerăm oportună o astfel de abordare incrementală, astfel de soluţii merită explorate. O soluţie din această categorie este încurajarea dezvoltării de parteneriate între universităţi şi companiile private, în vederea creării unor programe de studiu (programe masterale, cursuri postuniversitare etc.) finanţate parţial sau integral de mediul privat, care să beneficieze de expertiza profesională a cadrelor didactice din universitate şi care să pregătească specialişti în domeniile vizate de companiile investitoare. Spre exemplu, un astfel de parteneriat este Centrul de Competenţe în Plasturgie, înfiinţat în cadrul Universităţii Politehnica Timişoara în anul 2014, în urma unui parteneriat încheiat de Universitate cu cinci companii locale şi un ONG, vizând în mod principal formarea resursei umane în domeniul producţiei de mase plastice, o specializare esenţială pentru companiile din cadrul parteneriatului. O astfel de soluţie evită dezavantajele enumerate anterior, având, în schimb, avantajul de a oferi cea mai bună informaţie disponibilă universităţii în crearea programului de studiu (din moment ce companiile private sunt stimulate să propună discipline relevante în mod direct pe piaţa forţei de muncă) şi de a fi eficientă în sensul tehnic de optimalitate Pareto, din moment ce starea lumii în care parteneriatul este dezvoltat este superioară stării lumii în care parteneriatul nu este dezvoltat, pentru toţi actorii implicaţi, nefiind inferioară (cel puţin în mod direct) pentru nimeni.

Desigur, această soluţie este doar una parţială, din moment ce poate funcţiona mai degrabă în domeniile ingineriei, ştiinţelor tehnice şi naturale decât în domeniul ştiinţelor socio-umane, unde competenţele transversale sunt mai importante pe piaţa muncii decât cele specifice. Soluţiile moderate, de acest tip sau de o altă natură, pot fi utilizate însă cu succes în toate domeniile de studiu din învăţământul superior, contribuind în mod incremental la îmbunătăţirea corelării ofertei educaţionale cu cerinţele pieţei muncii, fără a genera consecinţe externe profund indezirabile din perspectiva echităţii, eficienţei sau a altor principii moral relevante.